16 octombrie 2008

O mirifica tura de toamna

Alin Tanase a avut mai multa inspiratie, dupa o tura memorabila: http://gianinalin.blogspot.com/2008/10/boschetarind-prin-godeanu-11-12oct.html Alin T: "Meandrele forestierului de pe valea Raului Ses ne incanta ca niciodata, ... ne desfata cu privelisti superbe de toamna. Parca nici pe valea Cernei n-am mai vazut atata diversitate coloristica: foioase in toata paleta de la galben pal la ruginiu aprins pigmentate de conifere in verde intens." Gianina: "Mergem pe marginea unei caldari, cica cea buna, apoi Alin zice ca nu, sa ne intoarcem, mai hoinarim prin ceatza asa si imi dau seama ca deja incepem sa mergem aiurea. Mi-as dori sa vad traseul nostru pe hartie: oare sunt cercuri, romburi? Alin spune ca mai bine dormim in creasta sub cerul liber decat sa coboram intr-o caldare in care nu suntem siguri ca ii cea buna, caldarile din zona fiind abrupte cu rupturi de panta. Eu sunt optimista si am incredere in baietzi, ma gandesc ca totul depinde de mine... sa merg, chiar daca simt ca pic de somn. Ah dar cineva ne rasplateste eforturile si face lumina... toata ceatza dispare si la picioare avem caldarea buna. Yuhu... sunt super fericita, desi pe fatza mea se vede disperarea unui mic urcus." O tura minunata biciclo-turistica, in care pentru mine, cireasa de pe tort au fost ... mai multe! Impresii: - tufele pline de afine, si de merisoare (lingonberry) :P din care m-am ospatat (dar nu pe saturate, ca n-aveam vreme, trebuia sa bag viteza) http://en.wikipedia.org/wiki/Lingonberry -muntele Tarcu - tigrat ( arata ca un tigru siberian ) -valea Hidegului cu niste culori ce n-am mai vazut pana acum (incredibil cum in partea forestala superioara, predomina foioasele si nu brazii) -stanele de piatra in forme de iglu (ce-mi aduceau aminte de Highlander, si ma faceau sa ma simt in epoca de piatra) -muntele Godeanu, care e MARE, la propriu (e prima data cand i-am calcat iarba) -Retezatul Mic cu calcarele sale, dar si cu potecile dintre jnepeni, cu urme de urs -Masivul Retezat (cu mai toate varfurile: Retezat, Bucura, Peleaga, Papusa, Custurii) pe care l-am privit cu nesat, din loja fratelui sau mai mic ... -ca sa nu mai vorbim de (the one and only)... Raul Ses :) Am avut si parte de imtamplari neplacute: pana pe roata spate la bicicleta dupa numai 3 km, restul de 17 din bitzicleala facandu-i pe janta, si mai grav... dupa primii km, urcand in Saua Iepii m-au ros bocancii la picioare (erau noi) de m-au omorat. In ciuda durerilor la fiecare pas, am mers pana la capat! Sadic, nu? Keep on walking! - Johnnie Walker ;) Keep on smiling! - Alin Ciula :)

18 septembrie 2008

Cateva zile in Dolomiti

Cei ce n-au rabdare de citit, pozele sunt aici : http://picasaweb.google.com/alin.ciula/200808Dolomiti#

Dolomitii si Cortina

A treia revedere cu Dolomitii si Cortina a fost si cea mai faina de pana acum... Nestiind ce sa alegem intre munte si mare, si pentru ca in tara se anuntau ploi, iata-ne pornind la drum spre Alpi si Elvetia. Dupa o vizita la Salzburg, ne dam seama ca mai bine schimbam planul si am dori mai degraba sa vizitam Dolomitii. E a treia oara cand ajungem acolo, dar de muntii aia nu cred ca am sa ma satur vreodata. In 2005, fiind in trecere, intr-o incursiune de o zi am urcat cu cabina din Predazzo si apoi am urmat poteca facila pana la Refugiul Torre di Pisa 2671m (http://www.summitpost.org/view_object.php?object_id=125466) unde intr-adevar l-am gasit chiar pe celebrul 'Torre di Pisa' cocotat la o gura de aer proaspat. http://www.summitpost.org/image/118794/torre-di-pisa-one-of-the.html Anul trecut am petrecut vreo 3 zile, ca un fel de acomodare... ne-am cazat la micutul camping Civetta (la poalele Civettei) si am urcat impreuna cu Lore primele trasee de via ferrata: ferrata Ra Gusela (supersimpla) si Averau (o portiune mai verticala) pe accesibilele varfuri Nuvolau si Averau. http://www.planetmountain.com/english/Trekking/ferrate/detail.html?skip=1&gruppo=Nuvolau&cima=&nvia=&diff= http://www.planetmountain.com/english/Trekking/ferrate/detail.html?skip=1&gruppo=&cima=&nvia=Averau&diff= Acestea aveau sa ma convinga ca "via ferrata" e ceva apropiat cu traseele asigurate cu cabluri de pe la noi (sub vf Ascutit, strungile din Fagaras). Dar... via Ferrata poate fi in acelasi timp un traseu lung si obositor la mijlocul peretelui ce inconjura sau traverseaza un intreg munte!!! (cum aveam sa constatam pe proprie piele).

Deci iata-ne in drum spre Italia... dar mai inainte vizitam scurt Heiligenblut si P N Hohe Tauern, de unde zarim in departare ghetarul Grossglockner printre ceturi. Poposim la prag de seara in Misurina. Desi conditiile sunt destul de spartane in Campeggio Alla Baita (dus cu apa calda totusi), o sa ramanem aici ca avem "interese" in zona... Tanti de la receptie era foarte de treaba si restaurantul langa, asa ca papam si la somn. A doua zi, Masivul Cristallo (http://www.summitpost.org/mountain/rock/151898/cristallo.html) Cum citisem pe Alpinet un articol (multumesc Dorin Chis) cu link la o poveste in care niste doamne au mers pe Cristallo pe ferata Ivano Dibona glumind: "-Voi stiti de ce se cheama ferrata asta Dibona? ... Pentru ca e o ferrata buna, usoara!" (http://www.proexpedition.org/destinatii/Dolomiti/Dolomitiprez.htm) ... si pentru ca Lore inca mai sufera de "stâncofobie", cel mai bine e sa incercam din prima ferratele astea bune, usoare.

Traseul incepe cu o incalzire (urcare pe jos 2h din Passo Tre Croci la statia intermediara Rifugio Son Forca), apoi urmeaza o scurta "leganare" de 10 euro cu "tomberonul" (ni s-a parut f scump) si iata-ne brusc la 3000m la Refugiul Guido Lorenzi, laolalta cu o hoarda de turisti printre care oameni in varsta, dar si motociclisti in costume de piele.

De aici admiram peretii albi si imensele hauri ce ne inconjoara din toate partile, si mai ales "Ponte Cristallo", un pod suspendat la 3000m spre care se imbulzesc turistii, faimos pentru Cliffhanger ("in the film, the bridge exploded, but it wasn't this bridge...the film makers built its replication in Tofane group" - www.summitpost.org)

Lore hraneste niste corbi indrazneti ce-ti luau dumicatul de paine din mana, apoi ne echipam, pornind in jurul amiezii pe ferrata Marino Bianchi, un traseu destul de expus si solicitant pentru ea, chiar inzapezit pe unele portiuni.

http://www.planetmountain.com/english/Trekking/ferrate/detail.html?skip=2&gruppo=Cristallo&cima=&nvia=&diff=

Dar rasplata e pe masura, ajungem dupa 2h pe varful Cima di Mezzo (3154m), intr-un spectacol de soare cu dans de nori pufosi. Discutam cu 2 italieni relaxati, facem poze si ne intoarcem spre refugiu...

E deja ora 16:30 si constat ca stam cam prost cu timpul, ferrata aia buna e totusi luunga cat o zi de vara (7-8h) si cum la noi e aproape toamna, la 20 e intuneric. http://www.planetmountain.com/english/Trekking/ferrate/detail.html?skip=3&gruppo=Cristallo&cima=&nvia=&diff=

Clar n-o putem parcurge toata, insa pe harta figureaza o retragere "per alpinisti esperti" de la jumatatea traseului, pe un valcel, ar iesi la baza statiei de tomberoane. Cum n-am idee ce inseamna asta intreb la refugiu , aflu ca ne-am incadra la limita in 5 ore sa coboram din perete pe lumina. Greu o conving pe Lore ca ferrata aia e mai mult o poteca (mai usoara decat urcarea pe Cima di Mezzo ce practic ne-a luat 4 ore) dar in fapt chiar asa se si cheama "Sentiero attrezzato Ivano Dibona" si a fost folosit in acest fel inca din 1915 din timpul razboiului, fiind reabilitat si echipat corespunzator in anii '70 (probabil de catre Ivano) pt uzul publicului larg.

Vestigiile razboiului se afla in multe locuri pe acest traseu, prima fiind o galerie cu punct de observatie-paza sapata in stanca chiar inainte de puntea atat de renumita, ancorata solid, ... pe care Lore trece cu pasi timizi ("Ponte Cristallo" la 3000m). Apoi traseul ne poarta chiar pe creasta, fiind proaspat refacut cu ancore si cabluri de inox. Nu avem timp sa urcam si pe varful Cristallino d'Ampezzo (3008m) si coboram in Forcella Grande 2874m. Gasim ruine de adaposturi si cladiri din timpul razboiului chiar in traseu.

Se apropie seara, dar suntem inca la 2800m. Urcam varfuri albe (Cresta Bianca 2932m) si coboram in mici sei (forcelle) intre ele parcurgand agatati pe brane de stanca pereti verticali. Practic incastrat in perete, bivuacul "Buffa di Perrero" a fost amenajat intr-o ruina din razboi si e cam insalubru, trecem in viteza caci suntem abia la jumatea traseului de creasta... Din sei pornesc vai abisale, la Forcella Padeon o tablita ne atentioneaza ca valea este inaccesibila si se termina cu rupere de panta, desi 500m mai jos in grohotisurile din Val Padeon zarim o cararuie serpuind la care am vrea cu ardoare sa ajungem pe lumina... Traseul nu mai urca pe varfurile inalte (Col Pistone si Vecchio del Forame 2860m) si trecand de pe o brana pe alta si de pe un perete pe urmatorul, ne scoate coborand usor in Forcella Alta la 2640m, de unde practic ne dam la vale pe un grohotis pentru retragere. Venind inserarea peste noi, mai apucam sa remarcam continuarea sentierului Dibona spre Ospedale undeva pe la jumatatea valcelului (2400m), si coboram cat putem de repede spre baza muntelui (dar cu grija). Zaresc niste caprite deasupra noastra pe stanci, au iesit sa pasca smocuri de iarba printre stanci bucuroase de faptul ca intrusii (adica noi) au parasit domeniul. Desi drumul e marcat pe harta ca pt alpinisti experti, constat ca e in cea mai mare parte echipat recent cu ferrata, deci safe... ajungem aproape pe intuneric la niste brazi cocotati pe un pinten stancos, coboram prin niste ravine la lanterna si iata-ne jos in grohotisul imens si alb pe unde serpuieste o cararuie... dupa 1 ora din creasta pana-n vale si inca 1 ora de poteca serpuind la lanterna printre grohotisuri, jnepeni si brazi iata-ne la Son Forca (baza statiei de tomberoane) la ora 22. Drumul inapoi la masina urmand pista de ski si drumul utilitar l-am facut mecanic si fara graba, cert e ca am ajuns la 23 la masina si la 23:30 ne varam la somn in camping la Misurina. Dupa asa o tura lunga, urmatoarea zi a fost una de relaxare: Tre Cime di Lavaredo (http://www.summitpost.org/area/range/150212/tre-cime-di-lavaredo-drei-zinnen.html)

Soseaua pana la refugiul Auronzo este asfaltata si se plateste (20 euro/masina), curat jaf pe fata! Asa ca am vrea sa mergem cu autobuzul.

Cum lenevim, impachetand si facand un dus reconfortant in camping dupa tura lunga de ieri, pierdem toate autobuzele de dimineata (intre 10:20 si 14:30 nefiind nici unul). Nu disperam, investitia intr-o harta buna (Tabacco 03) isi arata roadele si ne fac cu ochiul 2 trasee lejere care sa ne duca pe jos la Auronzo, numai bune de plimbareala... Dupa o scurta sedinta il alegem pe cel mai usor. Ajungem si parcam masina la Malga Rin Bianco (1870m), o ferma de vaci, dar care are restaurant si punct de vanzare a produselor traditionale locale (branzeturi, sunci, miere, dulceturi). E situata chiar la soseaua spre Auronzo, un vad bun, deci isi permite sa practice preturi mari. De aici un drum forestier, pe urma poteca turistica veche ne poarta prin padurea de brazi si prin poieni luminoase pana in saua Forcella de l'Arghena, unde gasim ... o transee!

O bucata a fost reconstruita pt turisti, cu toate ca valea din fata e colosala si abrupta, transeea a fost sapata in WWI de-a latul intregului pas sa-l bareze, intre cele doua masive Arghena si Col de Medo! Ocolim Col de Medo si gasim din nou linia de transee, se intinde de la marginea prapastiei pornind dintr-un adapost subteran sapat in stanca (practic o cazemata, cu mai multe incaperi si deschizaturi practicate in perete pentru tragere), suportii de lemn in interior folositi pt sustinere sunt inca in stare buna desi au fost montati de aproape 100 ani!!! Peisajul e impresionant, in fata noastra peste vale o poteca e intesata de turisti (Alta via Dolomiti nr 4), si deasupra ei se inalta cu inca aproape 800m Cima Ovest, iar spre N avem o vale imensa peste care departe zarim refugiul Locatelli secondat de alte masive. Parcurgem platoul de la Col de Medo, in varful caruia rumega linistite o cireada de vaci. Sunt asa de obisnuite cu turistii ca nici macar nu se misca atunci cand Lore se apropie.

Ajungand la Refugio Auronzo pe cararea aglomerata, ne apuca ameteala numai cat vedem abisul din fata noastra (Valon de Lavaredo), prin mijlocul caruia is croieste drum un torent pana departe la lacul Sf Caterina si oraselele din jur (Auronzo di Cadore).

Mergem de-a lungul celor trei cime pe drumul aglomerat pana la Capella degli Alpini (o bisericuta), de unde zarim si cel de-al treilea refugiu, Lavaredo. Aglomeratia din zona nu ne place, deci ne intoarcem la ref. Auronzo pt a lua un autobuz sa ajungem la masina... Stupoare, soferii de autobuz nu vor sa accepte sa ne lase pe drum la ferma unde avem masina, deci facem autostopul: chiar din parcare ne ia un cuplu de italieni care se mira ca suntem din Romania veniti in vacanta, caci si pentru ei e scump in Dolomiti. Ne lasa la ferma si multumim pentru "passaggio", recuperam masina si ne instalam la Cortina d'Ampezzo. Nu gasim campingul spre Dobbiacco, dar intram la Rocchetta (http://www.campingrocchetta.it/), destul de departe de centru, ce mai conteaza ca oricum in oras seara putem merge cu masina si noi am venit pentru altceva: Le Tofane (http://www.summitpost.org/mountain/rock/151405/tofana-di-rozes.html) Cu ajutorul hartii, si nedorind sa mai apelam la serviciile de teleportare si jefuire a turistilor pe cablu, dibuiesc un drum alpin (si deschis circulatiei) pana la Rifugio Angelo Dibona (2083m) de unde pornesc mai multe trasee. Parcand WJul langa refugiu intram in vorba cu 2 tineri francezi din Toulouse (Celine si Jean-Louis), constatand cu uimire ca am mers in trei zile consecutive in aceleasi masive si ne-am mai si intersectat pe parcurs. Aceasta stranie coincidenta ne face sa ne imprietenim rapid si pornim impreuna, completandu-ne reciproc: ei au o carte cu descrieri Les plus belles via ferrata des Dolomites, dar n-au harta, noi avem doar harta... Ei vor sa inconjoare Tofana di Rozes trebuind sa urmeze ferrata Lipella (http://www.planetmountain.com/english/Trekking/ferrate/detail.html?skip=1&gruppo=Tofane&cima=&nvia=&diff=) Noi avem planuri mai cuminti, mai mult plimbareala: dupa tura din Cristallo, Lore nu mai are chef de nici o ferrata... noroc ca eu prevazator am luat un ham si 2 selburi cu mine pt orice eventualitate.

Mergem de-a lungul peretelui Tofanei di Rozes pana la Galleria del Castelletto, un tunel artificial de peste 500m practicat dintr-o parte in alta a stancii, executat in timpul razboiului pe unde italienii au trecut 35 t dinamita si le-au explodat sa distruga pozitiile inamice... de aici porneste ferrata si francezii o iau inainte intrucat traseul lor inconjoara muntele si e f lung.

Cu greu o conving pe Lore sa urcam si sa parcurgem galeria, insa rasplata a fost pe masura... dupa parcurgerea tunelului in panta si spiralat, iesim in partea cealalta a muntelui, de unde coboram cativa m de via ferrata pana la o poteca ce ne conduce intr-un fel de Vale a Mortii: Val Travenanzes in apropierea varfului Castelletto e plina de urme ale razboiului.

Andrej Mašera (www.summitpost.org): "There is an outposted tower, called Castelletto, where Austrian soldiers had well fortified positions, excellently controlling the entry into Val Travenanzes. Italians decided to blow the fortifications up by mining the whole tower. In almost 6 months they dug a 507m long tunnel and placed into its end 35 tons of dynamite. Austrians of course knew what was going on, and were digging their own tunnel in the opposite direction. But too late. On July 11th, 1916, at 3:30 a.m. a terrible explosion blew away the whole summit of Castelletto." Ruine de constructii, o linie de transee serpuind cat vezi cu ochii, galerii si hrube sapate in stanca sunt condimentate la tot pasul cu recipiente de metal ruginite, brane putrezite, sarma ghimpata si gasim chiar o talpa de piele cu forma de bocanc militar. Urmele cazematelor sapate in stanca sunt prezente la tot pasul (unele numai bune de bivuac), iar o cruce de lemn ce abia se mai tine ornata cu sarma ghimpata completeaza decorul sumbru si apasator. Ravasiti de urmele razboiului, ne intoarcem spre baza Tofanei ocolind piramida Castelletto, si pe o alta poteca la baza muntelui spre refugiul unde am parcat masina... o marmota pe un damb ne previne cu strigate ca suntem pe teritoriul ei, totusi... Nu mai avem timp sa vizitam si Cinque Torri ca se insereaza, doar le admiram in prim plan peste vale, secondate de Averau si Nuvolau, locuri pe unde umblam anul trecut. Mult mai departe, spre E, Antelao fumega in ceas de amurg, pe cand vecinul mai apropiat Sorapis are parte de cer senin, la fel ca-n prima zi cand am urcat pe Cristallo si am fost chiar in fata lui. La noi erau nori, pe Sorapis senin bec. Jean-Louis si Celine au ajuns inaintea noastra la masina, au renuntat la ferrata si au ocolit muntele pe la baza. Se grabesc, vor sa plece dimineata urmatoare zi spre casa. Vineri dimineata iarasi ne intalnim intamplator cu cei doi francezi in piata, la cumparaturi. E a 4-a oara, in 4 zile!!! Cu prilejul asta ne luam si ramas bun, si dupa inca o jumate de ora iata-ne parcand la Passo Tre Croci, pentru a-l vizita ... (pe cine oare?! - trebuie incheiata vacanta cu o tura faina!) Pe maretul Sorapis (http://www.summitpost.org/mountain/rock/154932/sorapiss.html), mai putin umblat, care ne-a atras privirile inca de cand am vizitat intaia oara Cortina!

Din pas spre refugiul Tondi (2327m) urcam printr-o superba padure de tisa. Suntem escortati pe tot drumul de ... Cristallo, care domina zarea spre N, si ne bucuram de ziua insorita, intrebandu-ne daca la 2700m va fi la fel de cald. Salivam pe terasa Capannei Tondi dupa niste compoturi produse local, artizanal si expuse ostentativ, dar avem cu noi provizii suficiente si pretul e prohibitiv (6 euro /100g). Vom papa compoturi acasa.

Asa ca pornim voiniceste in miezul zilei spre cel mai inalt punct al traseului, Sela Punta Nera 2636m, strabatand un imens grohotis pe o cararuie ingusta de pe care pietricelele alunecau la tot pasul spre vale. Din sus de pe muchie (caci ajungem pe o muchie langa vf Punta Nera 2847m) de unde urmeaza sa coboram in caldarea Sorapis, panorama e impresionanta si se vede in vale chiar centrul Cortinei cu biserica.

De partea cealalta, pe peretele masiv al muntelui, un ghetar (Ghiacciaio Occidentale) troneaza exact in fata noastra pe stancile din prim plan, si altul foarte mic se vede mai spre S, aninat aproape de varf (Ponta de Sorapis 3205m)... la extrema cealalta a caldarii spre E zarim si lacul Sorapis stralucind verde-albastru in soare, o culoare aproape ireala, reconfortanta.

Coborarea din sa pana in valea Tonde de Sorapis (erodata de ghetari din vremuri ancestrale) e chiar periculoasa, fiind foarte friabila si inclinata de-a lungul unei falii oblice, straturile de roca stau incalecate ca tiglele pe casa... pe harta e marcata ca si ferrata dar asigurarile sunt foarte putine si doar in zonele mai abrupte. Lore se panicheaza de-a dreptul, insa coboram incet, cu grija in caldarea incadrata de giganti. Ce m-a impresionat cel mai tare a fost linistea, sparta rareori de sunete cu ecouri prelungi de piatre care cad, venite din inaltimi. Sorapis nu doarme niciodata, e viu, nu mai putin de 4 ghetari isi traiesc agonia din timpul verii in cuiburile sale la peste 2700m. Spre deosebire de alte masive, desi grandios, e foarte putin umblat, am intalnit doar 4 turisti de la Capanna Tondi pana la lacul Sorapis. Facem cunostinta de aproape si cu ghetarul, care a sapat o morena sanatoasa direct spre lac. Coborarea serpuind pe grohotisul morenei ne cam solicita, si ne ia timp.

Ajungem la lac dupa ultimele raze de soare, deja s-a ascuns dupa piscuri spre V. Refugiul A Vendelli e chiar alaturi, de aici in 2h suntem inapoi la masina in Passo Tre Croci, poteca trecand pe la mijocul unui perete imens deasupra vaii torentului Piss (de fapt de aici vine numele Sorapis = sopra Piss). Incheiem pe intuneric o tura minunata, (si ultima) ce ne-a placut f mult.

Sambata inainte de amiaza am pornit spre casa, nu inainte de a mai vizita inca odata Cortina d'Ampezzo, ce mai degraba ar merita numele Cortina dei Fiori.

Alin

23 iulie 2008

Vis de vara



O fantezie de a mea mai veche, si ideea unei excursii a trezit pasiuni si polemici in cercul meu de prieteni si pe listele alpine...
De fapt, radacina e mai veche, si vine din povestile lui Mittel, odata trecand pe la Tarcu parcurgand creasta cu AlinT, CataP si Nati (povestea din oct 2003)
Zicea Mittel cum ca pe vf Gugu nu se poate sta peste noapte cu cortul, ca sunt ceva influente supranaturale si te ia cu streche fie si numai daca incerci.

Iata cum mi-am imaginat eu o excursie iarna pe Gugu (cu peripetii): Weekend Gugu (si urmatoarele pagini)

De atunci, cu toate polemicile starnite, n-am ajuns acolo inca.
Am avut o tentativa in mai 2004, cu o trupa mare inclusiv alpin(tm)isti pe o vreme caineasca, si din cauza ploii am renuntat. Mi-a fost tarsa sa urc pe varf si sa nu vad nimic in jur, am lasat pe altadata cand se merita...
O alta apropiere am fost in dec 2006, cu Gianina, Diana si AlinT, cand norii de furtuna ne-au gonit de pe creasta in Valea Matzului si Gugu a ramas in continuare plan de viitor.

De dat asta, Lore a venit cu ideea (si ea fusese impresionata de poveste, @ the time, la fel ca multi altii a luat-o de buna):
-'Unde e Gugu ala? Ajungem intr-un weekend? Dar, sa nu m-alergi!'

Ca sa fie sigura ca n-o s-o alerg, si-a luat zi libera vineri, eu oricum aveam liber, renovam o camera la apt. Am lasat mesterii sa-si faca de cap si o tundem din Tm joi seara, cu popas la Lugoj pana a doua zi.

Vineri dimineata pe drum, dintre atatea variante si trasee, alegem un circuit mai direct si foarte(cel mai) scurt... varianta Seroni-Prislop-Godeanu-Gugu si retur iesind din discutie datorita lungimii traseului si a previziunilor de vreme rea pt vineri seara.

Deci, iata-ne la amiaza aproape de capatul drumului spre raul Ses, unde "se corhanesc lemne"... iarasi au bagat nemernicii buldozerele in coasta muntilor Tarcu (intre Saua Iepii si Nedeea) si au spart drumuri noi, dand iama in padure. Pt ca ne e lene sa caram rucsacii pe drum cativa km am venit pana aici cu masina, ascundem rucsacii in boscheti si ne intoarcem cu WJu la baraj, ca n-o sa-l lasam in pustietate langa cioplitori...

Inapoi pe drum, caldura mare, fragutze si zmeura, povesti despre Gugu si Tarcu, Saua Iepii si Netis, despre Godeanu si Borascu ('-Vai, ce nume urat! zice Lore) asa ca o lalaim si iata-ne abia tarziu avansand pe Valea Raului Ses in amonte spre paraul Gugu. Incet, incet se-aduna nori desi de furtuna deasupra crestelor, si ploaia ne imobilizeaza vreo ora pe Raul Ses.

Suntem chiar langa paraul Nedeea, ce coboara din caldarea cu acelasi nume, ploaia s-a oprit insa vegetatia si iarba sunt pline de apa, pietrele ude... Lore ma intreaba pe unde o sa urcam, si cum... perspectiva de a pune cortul in vale nu ne incanta si tanjim la pajistea alpina. O linistesc zicand ca pe oriunde am urca, putem strabate padurea voinicel si sa iesim in gol alpin sa punem cortul... decizia e clara... ce sa ne mai complicam pe valea Raului Ses, hai sa-i dam la deal.

Ceea ce credeam ca va fi o scurtatura, pe un picior inaintea Paraului Izvorul Gugu, se dovedeste pana la urma o varianta extrema, si nasoala. Pe acea culme, doboraturile (de vant) si stancile sunt la ele acasa, o garmada de trunchiuri cazute si putrede ne bareaza calea, zmeura deasa si maracinii sunt cat noi de inalti... inaintam cu greu si aproape ca ne prinde noaptea.

M-am mai linistit cand am constatat ca suntem practic in vecinatatea ravenei unde curge Izvorul Gugu (deci pe drumul bun), insa n-o luam chiar pe vale ca e abrupt, iarba cat noi si plin de umezeala. N-am scapat, caci am nimerit alaturi pe culme in hatisurile de trunchiuri prabusite, zmeuris si buruieni... a fost o aventura extrema si obositoare si am respirat usurat cand aproape pe intuneric, am zarit pajistea alpina printre brazi.

Complet uzi, punem cortul pe la 10 (intamplarea a facut sa stam in acelasi loc in care am innoptat si-n mai 2004, pe acelasi picior) si la somn, printre cateva tunete razlete. Reprizele de ploaie au ropotit pana dimineata si nu ne-am odihnit suficient cat sa ne recuperam fortele.
A doua zi, norii dau reprezentatie pe vaile din jur, si pe culmea Tarcului. Privim somnorosi ca dintr-un balcon spectacolul, afara e frig si asteptam soarele sa ne incalzeasca si sa ne usuce, deci mai bagam o repriza de somn.



Vremea buna se instaleaza spre amiaza, numai bine ca sa ne trezim de tot si sa ne urnim lenesi spre culme pe la 14, ca doi melci ce-si cara casa-n spinare. Bocancii sunt complet uzi, dar iarba intre timp s-a uscat, deci urcam in sandale.

Pe Varful Gugu zarim doi oameni ce se plimba pe acolo. Lasam rucsacii in saua dinspre lac si suntem nevoiti sa ne imbracam cu gecile caci vantul rece nu slabeste. Incredibil de frumos, lacul de smarald ce se arata in caldarea dinspre E. Mai este si unul mai mic si mai urat pe o treapta mai jos, aproape secat.

Urcam rapid, fara rucsaci, si Gugu ne primeste cu prietenie... intrusii au disparut undeva spre Godeanu... spre surpriza noastra sus pe varf nu bate vantul deloc, este o atmosfera placuta si un soare caldut, ce ne imbie la plaja. Ne tolanim ca soparlele la soare si aproape ca atipim, astfel ca o ora trece pe nesimtite. Peisaj in jur cat cuprinde, vreme superba, suntem in creierii muntilor, vedem nenumarate varfuri cunoscute si necunoscute, pajisti cu turme de oi, munti si vai. O bucurie a privirii si a sufletului...

Coborand in caldarea Gugu cu regret dupa asa un timp frumos de leneveala, trebuie totusi sa punem cortul, decizie grea cand ai de ales intre atatea pajisti minunate. Frumusetea peisajului si linistea ne conving sa mai urcam o aruncatura de bat si sa ne instalam langa lac.

O capra-caprita (de campie, nu neagra) apare dinspre vale si behaie parca a ajutor... ne dam seama ca-si cauta turma si incercam s-o apropiem, insa nu ne lasa sa o atingem si se indeparteaza, cu ugerul plin jenand-o vizibil la mers. Saraca! sper ca la ora asta nu-i in burta ursului.

Inainte de a trece la somn, aud strigate si latraturi dinspre vale si zaresc un grup de oameni ce instaleaza corturi langa lacusorul aproape secat. Destula lume pe Gugu zilele astea.
Noaptea trece pe nesimtite, si dimineata ca de obicei, leneveala e maxima, doar ca de data asta soarele ne scalda si ne incalzeste asa ca ma imbii la o baie.

Apar si turistii din vale cu care povestim putin, sunt si ei timisoreni (am retinut un nume, Tibi) si aflam ca au urcat din valea Lapusnicul Mic direct prin padure, si ca a fost fain, dar greu... le-am pove de aventura noastra pe celalalt versant, si detalii despre cararea peste Branu, pt intoarcere.



Ei se duc in treaba lor pe vf Gugu, noi impachetam si pornim spre casa pe la amiaza... Bineinteles ca ma impinge curiozitatea si aleg varianta coborarii prin padure de la Stana Branu direct spre Lapusnicul Mic.
De data asta intuitia n-a dat gres, coborarea prin padurea de brazi e placuta si abia spre vale panta se accentueaza. Gasind acul in carul cu fan, am dat peste o carare ce ne-a scos numai bine intr-o taietura pe Lapusnicul Mic (de drujbe, cum naiba au ajuns pana acolo, cu TAFul direct prin rau???), nu departe de curba drumului pe contur lac. Cararea cu pricina vedeam foarte bine ca a fost folosita mai mult de Mos Martin in ultimul timp.

Constat cu suparare ca n-am fost atent si n-am legat bine sandalele pe rucsac, si-mi lipsesc :(
Dar las pe altadata cautarea sandalelor Teva in padure, cine le-o gasi intre timp, sa le poarte sanatos... am mai fost eu intr-o tura pe Gugu si am fost nevoit sa-mi abandonez tzoacla acolo, doar nu e o problema :)

Ultimele impresii sunt dure si ne trezesc la realitatea in care traim cotidian. Una foarte nasoala (taietura la greu langa poteca spre Borascu, cu drum nou spart in padure) si alta mai 'umana' care implicit, duce si la aparitia gunoaielor (barajul de la Gura Apelor are valentze de plaja tropicala, valorificat ca atare de cativa turisti "de lac").

Constat ca ne-am intors din nou la 'civilizatia' romaneasca, dupa ce am trait un frumos vis de vara! Trezirea!

Multumiri, Sfantule Ilie, ca de data asta ai fost blajin si ne-ai murat doar in prima zi, daruindu-ne apoi soare si vreme buna, pentru o relaxare de-un weekend!

Mai multe poze (nu toate, am facut vreo 360):
http://picasaweb.google.com/alin.ciula/200807RelaxareLaMunte

20 mai 2008

Pe urmele lui Zamolxis (sau a dacilor liberi)

Zamolxis sau Zamolxes? Who knows? CD-urile nu erau inventate pe atunci, iar inscrisurile in piatra s-au alterat...Si noi am umblat tot pe meleagurile lui Zamolxe, si ale dacilor liberi (liberi pana in 106 en)... dar putin mai spre est, la Sarmizegetusa Regia.
Satui de oras si de masini, sosise vremea pentru o scurta vacanta... Muntii inalti poarta inca albe cojoace, iar noi dorim sa respiram verdele crud si mireasma florilor, deci nu ne indreptam spre muntii inalti.
Prima imersiune in verdeata am facut-o chiar pe drum, in apropiere de Cosevita, coborand pe bitzicle pan'la Ohaba... am cotit apoi stanga spre satele Fantoag si Cosesti si legatura cu civilizatia parca s-a rupt... am mers pe drumeaguri de tara, intr-o lunca inverzita si ne-am reincarcat bateriile sorbind apa unui izvor chiar in sat.Dupa vreo 3 ore de hoinareala am purces direct peste deal pe un drumeag si am regasit WJu' in parcarea unde-l lasasem sa doarma la umbra.
Ca sa ne amintim totusi ca suntem in Ro: acolo la parcare un individ cu un microbuz plin cu canistre dosit pe drumeag in spatele dealului, (a trebuit sa o luam cu bitziclele prin boscheti), astepta tiristii care probabil il serveau cu motorina, scoasa direct din rezervor...
De langa Simeria am salutat Retezatul, care domina toata valea Streiului si parca-ti venea sa-l atingi, asa de bine se vedea din lunca Muresului... zapada multa inca pe creste, dar macar ne-a mai inviorat privelistea.
Parasind drumul supercirculat Deva-Sibiu spre Costesti si Gradistea, intram pe un taram istoric, ne indreptam spre leaganul civilizatiei dace. Dupa Costesti, oprim intr-o poiana si innoptam.A doua zi, lasam WJu' sa se odihneasca langa baracile muncitorilor de la drumuri (drumul se mai repara, se cara lemne la greu si trebe). Aflam de la un nene ca drumul asta nu doar ca duce 19 km la Sarmizegetusa Regia pe apa Orastiei si a Gradistii, dar ajunge mai departe spre Petrosani la Baru, (coborand pe raul Petros, prin inima Parcului National Gradistea de Munte - Cioclovina, cum am constatat eu mai tarziu, verificand pe harta).
Drumul in susul vaii Orastiei e lung, monoton si trebuie abordat cu rabdare (cu o masina mica), dar e ideal pt bitziclat... urca lin pana in punctul 'Uzina de apa' - o minihidrocentrala, de unde se desparte la stanga varianta de-a lungul Gradistii... acesti ultimi 5 km pana la resedinta lui Decebal mai accidentati, dar de o frumusete si liniste rara.De-a lungul vaii a functionat pe vremuri o mocanita pentru transportul lemnelor, distrusa de comunisti, terasamentul se vede pe-alocuri laolalta cu ruinele statiilor-canton. Nu sunt deloc o ruina, as spune chiar infloritoare cele cateva case, vilutele ascunse, cantoanele forestiere, si chiar 'blocurile' - construite probabil pt muncitorii adusi la exploatarea lemnului, pe vremea raposatului.Lemn este, slava Domnului... toti versantii sunt acoperiti cu paduri, in zona nu sunt varfuri inalte si nici pajisti alpine intinse. Pe alocuri padure tanara, se vede ca odata a fost exploatata 'la ras', trec pe langa noi cateva camioane incarcate cu busteni atat de grosi, ca incap doar 4-5 intr-un transport... ne intristam putin dar parca ne mai vine inima la loc privind in jurul nostru si remarcand doar padure, padure, padure!Codru-i frate cu romanu' si romanu' vrea sa-si aduca fratele cat mai mult si cat mai aproape de suflet :( , ca e cam greu sa te deplasezi tu insuti la fratele tau in inima muntelui. Si ce bine-i cand fratele iti ofera sprijin si adapost, si cand iti tine de cald!
Incet, incet, vremea se inchide si norii se aduna, incepand sa ploua chiar cand cotim la stanga de la uzina de apa, pe Gradistea. Urcam putin, apoi din cauza ploii ne retragem in viteza si ne adapostim in balconul unui canton parasit (ce frumos era aranjat pe vremuri, urmele se vad inca). Dimineata la plecare, cerul bec cristal ne-a indus in eroare si nu am luat gecile cu noi, (oricum e neplacut sa pedalezi pe ploaie, te uzi tot de la brau in jos) ... nu stam mult blocati caci ploicica inceteaza si iara rasare soarele, insa norii negrii raman inca agatati spre varfurile dinspre E, adica spre zona in care ne indreptam noi.
Lore observa in drum un sarpe (de apa, cred). Capul e micut, dar corpul se ingroasa la mijloc si masoara in lungime aproape 1m. Mi-aduc aminte de Steve Irwin (Rest In Peace) si exclam "It's a beauty!"... serpilici sta la pozat, desi e vizibil deranjat de prezenta noastra, ne sssasssaie si ne tot ssssscoate limba bifurcata neintelegand probabil de ce ne incapatanam sa-l stresam pe teritoriul lui?! Dupa cateva minute in care evalueaza situatia, se hotaraste: ridica unduindu-si capul in directia mea si porneste incet direct spre mine... ma dau la o parte iar serpilici traverseaza drumul si dispare in balariile dinspre parau. Frumoasa intalnire :) .

Ne mai intalnim cu un nene cu o Dacie Papuc 4x4=16 ce coboara foarte prudent o zona realmente accidentata, care zice ca mai avem vreun km jumate. Ne atentioneaza sa avem grija sa nu ne dam cu bitziclele la vale ca-i periculos :P (probabil ne-a vazut echipati lejer, fara cotiere genunchiere, casca si alte figuri de-astea), Lore e foarte de acord cu el dar eu ma mai gandesc, nu de alta dar mi-am facut franele de ceva vreme si n-am apucat pana acum inca sa le testez 'la sange'...
Zamolxis cred ca e destul de suparat pe noi, caci norii se aduna si incepe sa ploua imediat... ne adapostim sub copacii desi dar se face cam frig si stropii mai razbat si pana la noi prin coroana, nu putem ramane mult acolo. Mai slabeste ploaia, dam sa mergem mai departe si iarasi incepe, mai tarisor... ne ingrijoram putin, cum sa ajungem pana la 1 km de cetate si sa ne intoarcem?! Ce fraieri am fost ca n-am luat gecile, puteam merge de aici chiar pe jos.Dupa inca o incercare de a porni mai departe, oprita de ploaie, ne refugiem sub un podet de beton, chiar in parau. Trebuie sa fim atenti sa nu ploua mai tare, sa nu se produca viitura, suntem sub pod si poate fi periculos... Lore vrea sa ne intoarcem ca-i e deja frig, stam blocati de aproape o ora, dar... ploaia se opreste. Cerul ramane inchis si negru, amenintator, insa reluind urcarea si impingand la biciclete ne incalzim. O curba la dreapta, una la stanga (se zaresc si niste parapeti de beton, drumul a fost candva amenajat, recent, nu din vremea dacilor...) si iat-o!: Sarmizegetusa Regia, Poarta de Vest: intram in cetate! Zidul masiv in mijlocul padurii seculare (copacii au o inaltime impresionanta) inconjoara incinta pentru cucerirea careia pe vremuri s-a purtat un razboi atat de singeros."Grandioasa capitala a statului dac, ridicata la jumatatea sec I i.d.Ch., cuprindea in aria sa cetatea, zona sacra si asezarea civila. Zidul cetatii a fost ridicat in tehnica obisnuita ce inconjura un mamelon cu cota de 1000m, respectand configuratia terenului. Dupa cucerire, romanii reamenajeaza cetatea, marindu-i suprafata. La 100m est de cetate, pe doua terase, se gaseste zona sacra, la care duce un drum pavat cu lespezi de calcar ce se termina intr-o piateta. In acest spatiu au fost amplasate sanctuare de tip rectangular si circular. Asezarea civila, ce se intindea pe zeci de terase constituie cea mai mare locuire dacica compacta cunoscuta. Aici se aflau ateliere, depozite, instalatii de captare si distribuire a apei potabile." - zice un text pe un panou; partea cu cota de 1000m e cea mai interesanta din descriere ;)
Acest 'cuib de vulturi' nu a fost singurul din zona, ci doar 'inima', aparata pe varfurile din jur in toata partea de la V la NE de alte cetati: Piatra Rosie, Costesti, Blidaru, Fetele Albe (am zarit pe valea Gradistii o poteca marcata TA cu indicator spre Fetele albe, 1h). De la S spre E nu avea nevoie de aparare, intrucat chiar din piateta se vedeau inaltimile cu pete de zapada ale Muntilor Sureanu.
Colindand printre relicve te apasa un sentiment straniu, cand iti imaginezi cata durere a ramas aici... nu se stie insa prea bine ce si cum a fost, pentru ca urmele sunt cam putine... romanii dupa ce au cucerit-o, au reamenajat-o deci e posibil ca dintre relicve doar parti ale zidului sa fi ramas autentic dace, cert este ca romanii au locuit-o cateva zeci de ani, apoi din cauza accesului dificil si locatiei la altitudine mare, cetatea a fost abandonata si capitala Daciei Felix (provincie romana) a fost mutata la binecunoscuta Ulpia Traiana Sarmizegetusa, in depresiunea Hategului.
De mult imi doream sa vizitez Sarmizegetusa Regia... iata inca un vis implinit! Multumiri Zamolxis ca ne-ai permis s-o vedem, si ca ai oprit ploaia!
E timpul sa pornim inapoi, caci ne asteapta inca drum spre Muntii Apuseni, unde vrem sa ajungem pe ziua! Urcatul bicicletelor pe urmele carelor romane a meritat, caci coborarea e ... DEMENTIALA!
Dau bice la vale, din cand in cand s-o astept pe Lore, care coboara mai incet si prudent... sunt atent la drumul bolovanos oprindu-ma greoi cu scrasnet de cauciuc peste pietre ude si pamant reavan... ce folos sa ai frane 'beton', cand oricum pierzi aderenta si pe teren uscat, darmite pe umed ?! Ale mele sunt mai 'moi' (adica prind destul de slab) asa ca e numai bine...Bineinteles ca am coborat tot drumul pe tzoacla (nu pot sa spun 'in sa', caci trebuia sa stau mai mult ridicat, sa nu ma doara stiti voi...), incepeau insa sa doara incheieturile mainilor de la vibratii, facandu-ma sa simt utilitatea unei furci telescopice cu amortizor, pe care n-o am ;) , din fericire (sau din pacate...) am ajuns relativ repede la Uzina de Apa.
Nu departe am oprit sa mancam intr-o livada, vorbind cu o tanti ce avea casa sus pe deal (20 min urcat prin padure) si care era angajata sa ingrijeasca cetatea (chiar ne minunasem ca am gasit pe acolo tot curat si ingrijit). Spunea ca sunt mai multi oameni din zona, ce mai curata la cetate, cosesc iarba... mai indruma turistii, care vara vin in numar foarte mare... bine ca am mers acum, caci am intalnit la cetate doar 2 turisti cu un pui de Husky siberian (bucuresteni doapa vorba), urcasera cu masina (un Polo) pana la 3 km de cetate, unde un parau revarsa peste drum si era mai greu de trecut, chiar si pentru Lore pe bitzicla care acolo a facut baie la un bocanc ;) .
Auleo, dar dandu-ne cu bitzicla dupa ploaie ce frumos aratam!!! Lore zicea ca nu a fost asa noroita (moshcolita) in viata ei :)), eu ma distram de numa gandindu-ma ce buna ar fi o ploaie puternica (dupa ce ajungem la masina) sa ne spele bitziclele, noroite cu namol dacic :) Cred insa ca la capitolul asta:noroire ne-au intrecut totusi niste nemti... in timp ce stateam sa mancam au trecut vreo 7 Defendere si o Toyota cu numere de D echipate ca la Camel Trophy, pe care am citit 'TRANSKARPATEN' si ne-au facut cu mana, unii erau destul de in varsta.Oricum cred ne invidiau ca ne-am dat cu bicicleta si cred ca erau cam frustrati, pe drumul ala forestier puteai merge si cu Maybachu', iar ei iroseau pe acolo bunatate de Defendere. Sa speram ca au ales in alte parti alte trasee mai faine, valea Orastiei pe langa ca e exploatata si poluata de oameni, drumul e monoton si lin.
Cei 15 km ramasi, n-au mai fost o problema, i-am parcurs mult mai repede decat la venire, fiind la vale totusi... una peste alta bicicletele si-au aratat utilitatea (aveau sa confirme si mai departe, in restul vacantei) iar Sarmizegetusa Regia pe bicicleta a fost o alegere perfecta pentru o zi!
Poze la: http://picasaweb.google.com/alin.ciula/200805SarmizegetusaRegia